Apropierea mea de Italia s-a produs prin antena satelit de după Revoluţie,
cu care pe atunci prindeam programe bune italieneşti, apoi un curs de limbă cu
care al meu parlare italiano m-a adus, ca absolventă a unei academii de muzică, să lucrez la o fabrică italiană ce face o
mare brânză (la propriu). Plecată din Ardeal, am ajuns să locuiesc la Timişoara , cunoscută şi
pentru marea comunitate de italieni proprietari de restaurante ce convieţuiesc
paşnic pe lângă mici şi shawormerii locale.
Făbricuţa în care azi mâine împlinesc 10 ani este sora foarte mică a unei
fabrici din îndepărtata insulă Sardegna, şi odată cu locul acesta de muncă mi-a
adus şi colegi italieni de la fabrica insulară. Am ajuns şi eu pe acolo, ceea
ce vă doresc şi vouă, locuri minunate, mâncare bună. Insula trăieşte din
turism, lapte de oaie ( nu vă povestesc despre brânzeturile lor, că nu se
găsesc în România), bijuterii şi din ce dă marea bun în farfurie.
Ca tot italianul preocupat să mănânce bine, dar să se şi laude cu asta dacă