vineri, 11 septembrie 2015

Somn cu mici


O reţetă, zicem noi şi hai să o lăsăm aşa, românească. Împrumutată, adaptată, schimbată, numiţi-o cum aveţi poftă, dar în cazul unui musafir din străinătate, ne răsare în minte alături de drapelul naţional şi oala de sarmale. Din păcate, de cel puţin un deceniu încoace, nu stă băţoasă şi lângă imn care, de loc întâmplător, ne îndeamnă la o deşteptare care se amână, mi se pare mie la nesfârşit, lăsând loc larg de tot unui somn dulce şi leşinat la umbră de supermarket.
                Există în Bucureşti şi în câteva hanuri de popas automobilistic din ţară, mici cu o forţă de gravitaţie excepţională, capabili nu numai să deturneze itinerarii bine puse la punct, dar chiar să oprească pentru jumătate de oră plecari la înmormântări ori naşteri la termen. În opoziţie cu acestea, se aşează într-o coloană a ruşinii sute de restaurante cu specific naţional, celebre după nume ori proprietari, incapabile de efortul creator al naşterii în propria bucătărie a unui simplu şi banal mic. Sterpe în gândire şi căsătorite cu bucătari de o impotenţă direct proporţională cu propria infatuare, aleg să adopte ruşinos, la adăpostul crăpăturii de ziuă, tăvi de polistiren cu mici fabricaţi în supermarket.
                               Se pare că bucătăria românească a atins punctul cel mai de sus cu aceşti mititei. Sunt perfecţi, nu mai e nimic de făcut şi nimeni nu se poate apropia de genialitatea reţetei lor. Nu are niciun rost, absolut nici un rost să
mai încercăm să facem alţii. Păstorel dacă mai trăia şi vroia să se ducă în vizită la Radu Anton Roman cu o tavă de mici, se oprea la nenumitul supermarket şi cumpăra. Mergea la el, aprindeau grătarul, îi frigeau şi se uitau la emisiunea lui Horia Vârlan într-o tăcere sublimă şi ancestrală a prezenţei perfecţiunii. Nu mai aveau nimic de comentat, nu mai băteau câmpii cu graţie.
Să mergem la un restaurant al unei fabrici de bere din România! Una oarecare. Una imaginară, na! Intrăm, găsim loc cu greu, doar suntem într-un obiectiv turistic, analizăm oferta: blondă, brună, nefiltrată, neagră. Care e primul lucru la care ne gândim, cum ar spune Celentano? Doi mici…sau patru. Comandăm. Vine doamna ospătar cu berea şi peste jumătate de oră când deja am terminat-o, apare mândră cu micii. Cu treaba asta să zicem că suntem obişnuiti, partea proastă e că şi cu micii la fel. Sunt aceiaşi de la terasa din piaţă, din stânga uşii de la supermarket cum te uiţi spre el, de la grătarul din cimitir al familiei de ţigani de la parter şi de la nunta unui văr îndepărtat de la ţară. Brusc realizăm că şi berea din halbă e aceeaşi cu cea servită în aceleaşi locuri. Ne uităm unii la alţii proşti. Păi şi atunci de ce plătim aşa mult, până la urmă de ce am venit până aici. Brusc, cel mai inginer dintre noi ne lămureşte: ca să ne confirmăm calitatea constantă a produsului alimentar. La bere, mă, strigăm în cor idiotului, nu la mici!

                Vă închipuiţi cum ar fi lumea dacă singurii hamburgheri de pe planetă ar fi cei de la McDonalds? Câtă linişte somnolentă şi bună s-ar aşterne peste grătarele galaxiei. Noi aproape am ajuns aici cu micul naţional. În schimb, subversivi cum suntem, ne ocupăm în ultimul an cu o vervă ticăloasă de perfecţionarea chiftelei mai sus amintite. În toate mun’cipiile care se respectă există câteva locuri care descriu inclusiv cu scheme în AutoCAD şi Photoshop micile schimbări de abordare a burger-ului capabile să-I diferenţieze de orice  alt confrate pe o rază medie de acţiune.
                Of, sărmane mic! Cum erai tu respectat în gară şi pe Lipscani, în port la Constanţa, la Piatra Craiului în Câmpulung şi pe drumul de Focşani! Cum toca unu’niţel ardei iute şi te făcea şmecher ori îţi arunca chimen pisat pe după ceafă, de nu ştia lumea de unde să te ia. Cum îţi puneau muntenii cimbru uscat ca să te pupi mai bine cu fumul de grătar şi un turc şchiop ienibahar ca să miroşi a Orient! Te-ai dus, bădie! Eşti viu la nume, dar mort pe dinăuntru.
                Stimaţi bucătari şi putori leneşe, patroni de restaurante, bodegi şi zahanale, ascultaţi la mine: primul dintre voi care se trezeşte să facă nişte mici cinstiţi şi cumsecade cu mâna lui, în bucătăria lui, va aduna nu numai iubitorii acestui simbol naţional, dar şi întreg respectul înaintaşilor săi, devenind în comunitatea lui un nume respectat de om muncitor şi serios, stăpân ori bucătar de local cu temelie.
Şi pentru că sunt convins că mai bine de jumătate dintre voi n-aţi făcut un mititel în viaţa voastră, vă dau şi reţeta de bază, a lui Păstorel, că tot vorbim de lucruri sfinte, la care adăugaţi voi ce vă pricepeţi după gustul şi mintea românului cea de pe urmă, când îl trezeşte din somn Imnul naţional:
“Carne de vită de la ceafă sau de la coadă, sau pulpa – capacul. La 1 kg de carne, ¼ seu gros și curățat de piele. Carnea, împreună cu seul, se trece de două ori prin mașina de tocat. Se adaugă în carne miez de franzelă (de mărimea unei lămâi), muiat în mujdei de usturoi, sare, o linguriță de mirodenii: enibahar, chimen (dacă vrei), piper și o jumătate linguriță bicarbonat. Frămânți, până se face o pastă omogenă. Uzi cu apă un fund de lemn și palmele. Sucești câte o bucată pe masă până obții forma cilindrică știută. Tai în bucăți potrivite și-i așezi umezi pe-o farfurie. Îi pui la rece câteva ore. Pui grătarul încins, pe care ai așezat un rând de mititei, la foc moale. Cât stau la foc, îi învârtești mereu, până se întăresc. După ce s-au prăjit o serie, se servesc în vas acoperit și încălzit (altfel se sleiesc din cauza seului). În timp ce se consumă o serie, se pune la foc seria următoare. Prăjirea trebuie să se facă încet, ca să nu se pripească la exterior, rămânând cruzi la mijloc.”
Sfatul meu este ca în pasta frământată să adăugaţi şi 4 linguri cu supă de oase foarte concentrată. Frăgezeşte şi omogenizează.

                 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu