O reţetă, zicem noi şi hai să o lăsăm aşa, românească. Împrumutată, adaptată,
schimbată, numiţi-o cum aveţi poftă, dar în cazul unui musafir din străinătate,
ne răsare în minte alături de drapelul naţional şi oala de sarmale. Din păcate,
de cel puţin un deceniu încoace, nu stă băţoasă şi lângă imn care, de loc întâmplător,
ne îndeamnă la o deşteptare care se amână, mi se pare mie la nesfârşit, lăsând
loc larg de tot unui somn dulce şi leşinat la umbră de supermarket.
Există în Bucureşti şi
în câteva hanuri de popas automobilistic din ţară, mici cu o forţă de gravitaţie
excepţională, capabili nu numai să deturneze itinerarii bine puse la punct, dar
chiar să oprească pentru jumătate de oră plecari la înmormântări ori naşteri la
termen. În opoziţie cu acestea, se aşează într-o coloană a ruşinii sute de
restaurante cu specific naţional, celebre după nume ori proprietari, incapabile
de efortul creator al naşterii în propria bucătărie a unui simplu şi banal mic.
Sterpe în gândire şi căsătorite cu bucătari de o impotenţă direct proporţională
cu propria infatuare, aleg să adopte ruşinos, la adăpostul crăpăturii de ziuă,
tăvi de polistiren cu mici fabricaţi în supermarket.
Se pare
că bucătăria românească a atins punctul cel mai de sus cu aceşti mititei. Sunt
perfecţi, nu mai e nimic de făcut şi nimeni nu se poate apropia de genialitatea
reţetei lor. Nu are niciun rost, absolut nici un rost să
mai încercăm să facem
alţii. Păstorel dacă mai trăia şi vroia să se ducă în vizită la Radu Anton
Roman cu o tavă de mici, se oprea la nenumitul supermarket şi cumpăra. Mergea
la el, aprindeau grătarul, îi frigeau şi se uitau la emisiunea lui Horia Vârlan
într-o tăcere sublimă şi ancestrală a prezenţei perfecţiunii. Nu mai aveau
nimic de comentat, nu mai băteau câmpii cu graţie.
Să mergem la un restaurant al unei fabrici de bere
din România! Una oarecare. Una imaginară, na! Intrăm, găsim loc cu greu, doar
suntem într-un obiectiv turistic, analizăm oferta: blondă, brună, nefiltrată,
neagră. Care e primul lucru la care ne gândim, cum ar spune Celentano? Doi
mici…sau patru. Comandăm. Vine doamna ospătar cu berea şi peste jumătate de oră
când deja am terminat-o, apare mândră cu micii. Cu treaba asta să zicem că
suntem obişnuiti, partea proastă e că şi cu micii la fel. Sunt aceiaşi de la
terasa din piaţă, din stânga uşii de la supermarket cum te uiţi spre el, de la
grătarul din cimitir al familiei de ţigani de la parter şi de la nunta unui văr
îndepărtat de la ţară. Brusc realizăm că şi berea din halbă e aceeaşi cu cea
servită în aceleaşi locuri. Ne uităm unii la alţii proşti. Păi şi atunci de ce
plătim aşa mult, până la urmă de ce am venit până aici. Brusc, cel mai inginer
dintre noi ne lămureşte: ca să ne confirmăm calitatea constantă a produsului
alimentar. La bere, mă, strigăm în cor idiotului, nu la mici!
Vă închipuiţi cum ar
fi lumea dacă singurii hamburgheri de pe planetă ar fi cei de la McDonalds? Câtă
linişte somnolentă şi bună s-ar aşterne peste grătarele galaxiei. Noi aproape
am ajuns aici cu micul naţional. În schimb, subversivi cum suntem, ne ocupăm în
ultimul an cu o vervă ticăloasă de perfecţionarea chiftelei mai sus amintite. În
toate mun’cipiile care se respectă există câteva locuri care descriu inclusiv
cu scheme în AutoCAD şi Photoshop micile schimbări de abordare a burger-ului capabile
să-I diferenţieze de orice alt confrate
pe o rază medie de acţiune.
Of, sărmane mic! Cum
erai tu respectat în gară şi pe Lipscani, în port la Constanţa, la Piatra
Craiului în Câmpulung şi pe drumul de Focşani! Cum toca unu’niţel ardei iute şi
te făcea şmecher ori îţi arunca chimen pisat pe după ceafă, de nu ştia lumea de
unde să te ia. Cum îţi puneau muntenii cimbru uscat ca să te pupi mai bine cu
fumul de grătar şi un turc şchiop ienibahar ca să miroşi a Orient! Te-ai dus, bădie!
Eşti viu la nume, dar mort pe dinăuntru.
Stimaţi bucătari şi
putori leneşe, patroni de restaurante, bodegi şi zahanale, ascultaţi la mine:
primul dintre voi care se trezeşte să facă nişte mici cinstiţi şi cumsecade cu
mâna lui, în bucătăria lui, va aduna nu numai iubitorii acestui simbol naţional,
dar şi întreg respectul înaintaşilor săi, devenind în comunitatea lui un nume
respectat de om muncitor şi serios, stăpân ori bucătar de local cu temelie.
Şi pentru că sunt convins că mai bine de jumătate dintre voi n-aţi făcut un
mititel în viaţa voastră, vă dau şi reţeta de bază, a lui Păstorel, că tot
vorbim de lucruri sfinte, la care adăugaţi voi ce vă pricepeţi după gustul şi
mintea românului cea de pe urmă, când îl trezeşte din somn Imnul naţional:
“Carne de vită de la ceafă sau de la coadă, sau pulpa –
capacul. La 1 kg de carne, ¼ seu gros și curățat de piele. Carnea, împreună cu
seul, se trece de două ori prin mașina de tocat. Se adaugă în carne miez de
franzelă (de mărimea unei lămâi), muiat în mujdei de usturoi, sare, o linguriță
de mirodenii: enibahar, chimen (dacă vrei), piper și o jumătate linguriță
bicarbonat. Frămânți, până se face o pastă omogenă. Uzi cu apă un fund de lemn
și palmele. Sucești câte o bucată pe masă până obții forma cilindrică știută.
Tai în bucăți potrivite și-i așezi umezi pe-o farfurie. Îi pui la rece câteva
ore. Pui grătarul încins, pe care ai așezat un rând de mititei, la foc moale.
Cât stau la foc, îi învârtești mereu, până se întăresc. După ce s-au prăjit o
serie, se servesc în vas acoperit și încălzit (altfel se sleiesc din cauza
seului). În timp ce se consumă o serie, se pune la foc seria următoare.
Prăjirea trebuie să se facă încet, ca să nu se pripească la exterior, rămânând
cruzi la mijloc.”
Sfatul meu este ca în pasta frământată să adăugaţi şi 4 linguri cu supă de
oase foarte concentrată. Frăgezeşte şi omogenizează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu